Pur și simplu genial!
Am găsit imaginea pe un site italian (http://www.mywinemarketing.com). Cred că explică foarte clar aceste concepte și mai ales pe înțelesul tuturor.
Există unele genuri muzicale care pur și simplu nu-mi plac sau chiar le urăsc, însă mereu mi-am găsit timp și răbdare să ascult, chiar și puțin din ceea ce nu-mi place. Și uite așa s-a întâmplat să dau peste un artist extraordinar, pe nume Jamie Woon. Cel puțin așa mi s-a părut mie acum un an, necunoscând mare lucru din muzica electronică, ca să nu zic că nu auzisem până atunci de dubstep. În fine, mi-am cumpărat albumul lui Jamie Woon, l-am ascultat de câteva zeci de ori și pe urmă am început să caut artiști asemănători.
Așa s-a făcut că am dat peste un anume James Blake și cover-ul său pentru piesa „Limit to your love”. Asigurați-vă că aveți boxe bune și bași sănătoși ca să vă puteți bucura din plin de frecvențele joase absolut superbe.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult la acest artist este modul în care reușește să combine mai multe genuri muzicale. Și mai mare mi-a fost mirarea când am aflat că are doar 21 de ani. Am aflat că James a studiat muzică clasică și pian de când era mic, are o pasiune pentru r&b iar muzica lui poate fi încadrată ca fiind „post dubstep” sau electronică experimentală.
Am ascultat cred tot ce am putut găsi pe iTunes și Youtube și am rămas mască de fiecare dată. Repet, nu sunt o fană a muzicii electronice, pentru că mi se pare că e rece, însă muzica lui Blake e plină de emoție. În unele melodii există multe pauze care pur și simplu mă fascinează. Ar mai fi de spus că unele melodii sunt în mare parte pian și voce, altele sunt doar mixuri de muzică electronică post dubstep unde vocea lui Blake uneori nu se aude deloc, iar altele sunt un delicios mix, cum ar fi în piesa de mai sus. Dacă v-a plăcut vă recomand și „The Wilhelm Scream” sau „Lindisfarne” (videoclipul e cel puțin ciudat).
Dacă vă place vocea lui Blake și partea de pian, neapărat trebuie să pun un link cu o melodie de care pur și simplu nu pot să mă satur: „A Case of You”:
Dacă v-a plăcut melodia de mai sus sigur vă veți îndrăgosti și de „What Was It You Said About Luck”.
Un alt lucru care mă surprinde la acest puști e diversitatea melodiilor sale pe de o parte, pe de altă parte, vă recomand să ascultați întâi primul său album și pe urmă LP-urile ieșite recent. Veți nota enormul progres pe care l-a făcut în ultimii doi ani și felul în care a reușit să facă melodiile sale mai complexe dar parcă și mai esențiale. Vă pun un link la una dintre melodiile sale recente pe care momentan o ascult în mod obsesiv, de câteva ori pe zi.
Una dintre chestiile care mă faşcinează cel mai mult la un blog e cine mă vizitează şi mă citeşte. Având în vedere că de multe ori scriu despre mine mă simt oarecum expusă. Atât timp cât cei care mă citesc nu mă cunosc mi se pare că n-am nimic de ascuns, însă în momentul în care mă gândesc că prietenii mei, familia sau şi mai rău, colegii de munca, şeful sau clienţii pe care mă chinui să-i impresionez îmi citesc blogul, mă simt vulnerabilă. Voi cât de mult vă expuneti? Cât de sinceri sunteţi pe blog? Nu mă refer la „sinceritate” în general, ci la sinceritate când e vorba de propria persoană. E posibil să ai un blog unde să te prezinţi cu propria ta faţă şi să îţi pui propria persoană la bătaie fără milă?
Mie mi se pare că a face haz de necaz e un lucru bun. Autoironia e o mare calitate. Toţi avem defecte, însă aceste defecte sunt cu adevărat defecte atunci când nu le cunoaştem. Dacă ne ştim slăbiciunile, putem şi să le controlăm. Putem să le mascăm sau chiar să le transformăm, cu puţină ingeniozitate, în puncte de forţă. Pe blog, însă, mi se întâmplă să scriu dar să nu postez, pentru că mă simt, efectiv, goală. Voi ce părere aveți?
În primul rând mă întreb unde mai exact stă diferența între o maniacă a controlului și o persoană atentă la detalii. În al doilea rând mă întreb dacă poți fi în același timp un pic hippie și o maniacă a controlului.
Am observat de-a lungul timpului ca dacă vrei ca un lucru să fie făcut, cel mai bine e să rogi un om foarte ocupat să îl facă. Pentru că va știi cum să găsească timpul necesar pentru a rezolva problema. Unul care e obișnuit să stea degeaba, va reuși să lălăiască și să tragă de timp până când treaba va devenii atât de urgentă încât fie o vei face tu însuți, fie vei găsi pe altcineva, preferabil un om ocupat.
A doua observație e aceea că dacă vrei ca ceva să fie făcut cum trebuie, dacă vrei să te enervezi mai puțin, să eviți să pierzi mai mult timp decât dacă ai fi făcut tu treaba de la început, plus jena de a face de tot rahatul un om care probabil s-a chinuit și s-a străduit să te mulțumească, este să faci munca tu însăți.
Ei bine, tocmai aceste concluzii la care am ajuns mă fac să cred că am devenit o manică a controlului. Din fericire acest flagel nu m-a contaminat în toate aspectele vieții mele. Și asta e ciudat. Știu că nu sunt o maniacă a controlului. Dezordinea nu mă deranjează. Dimpotrivă, dacă am toate lucrurile personale împrăștiate prin casă mă simt acasă (motiv de ceartă cu prietenul care e ordonat). Nu prea îmi bat capul dacă e sau nu mâncare în frigider. Îmi place să improvizez. De multe ori, în mod voluntar las lucrurile să se rezolve de la sine. Mai ales când călătoresc, nu programez mare lucru, îmi place să descopăr și să las lucrurile la întâmplare. Pe vremuri, când eram studentă, rămâneam des fără nici un leu în buzunar și era ok. Când fumam, nu prea îmi băteam capul să îmi cumpăr țigări. Și totuși, cum am devenit la job o maniacă a controlului? Verific absolut tot ce mișcă, mă agit pentru cea mai mică imperfecțiune, urlu și jignesc colegii, mă agit, mă trezesc noaptea cu vise cum că ar fi o eroare pe site, lucrez de acasă la toate orele, verific mailurile în timp ce pedalez la sală și aș mai putea adăuga… Să fie oare ceva trecător din cauza faptului că am de a face cu incompetenți? Sau adevărata mea natură e de persoană atentă la detalii (ca sună un pic mai bine ca „maniacă”) iar faza mea hippie a fost ceva trecător? Sau poate pur și simplu sunt o combinație a entrambelor extreme?
Stiu ce gândiţi când intraţi la mine pe blog. “Uite încă una care s-a plictisit de blogging după câteva articole aruncate acolo într-un an”. Adevărul e undeva pe la mijloc. Îmi plăcea să scriu şi acum 2 ani şi îmi place la fel de mult şi acum. Dar ce să-i faci, din fericire (subliniez din fericire), RL îmi ocupă mult timp.
Acum 4 luni am schimbat locul de muncă. Mi-am dat demisia ca să îmi fie mai ușor. Dar ce să-i faci, când mergi să lucrezi pentru concurență musai să demonstrezi vechilor șefi că ar fi trebuit să te plătească mai bine. Cel mai simplu e să ai rezultate. Iar acestea se obțin cu multă muncă, dedicație și timp. Cam asta e, de 4 luni efectiv muncesc mai tot timpul. Și m-am înscris la sală, după 10 ore de birou simt nevoia să ard niște calorii, să scap de energiile negative acumulate și pe urmă un pic de saună pentru relax. Sună frumos, dar vă asigur că abia ai timp să te gândești la lucrurile care sunt cu adevarat importante. După câte o „tură” de muncă de 2-3 săptămâni simți nevoia de a evada. Pentru mine, Alpii sunt locul ideal. O Duminică la schii aici:
Ideea e că un asfel de ritm îți ține mintea ocupată mereu. Ajungi să fi sclavul unei rutine: muncă, distracție, muncă, relax, muncă, sport, muncă etc. Viața trece pe lângă tine în astfel de momente. Îți dai seama când trec 3 săptămâni în care ai uitat să te depilezi. Momentul în care ai ajuns să crezi că mâncarea gătită e doar un lux pentru cei norocoși.
Mi-am inceput “cariera” fotografica cu cel mai prost obiectiv de pe piata (un 18-55 nestabilizat). Foarte curand am simtit nevoia de a avea un obiectiv ce face poze ceva mai netede, asa ca fara a sta prea mult pe ganduri am achizitionat un Canon 35mm 2.0. Initial vroiam un 50mm 1.8 pentru ca e foarte ieftin, insa am considerat ca un 35mm este mai potrivit si mai “universal” pe un aparat foto cu un crop de 1.6.
Inca intentionez sa imi iau si un 50mm sau chiar un 85mm, insa am ajuns la concluzia ca nu vreau sa sacrific calitatea imaginilor, mai exact netezimea lor. Cautand pe internet am dat peste acest site: www.the-digital-picture.com . Acolo exista poze facute cu aparate performante cu toate aceste obiective si exista cropuri ale pozelor, atat in partea centrala cat si undeva intre mijloc si colt si crop la colt. Asa ca am luat fiecare deschidere a diafragmei posibila si am comparat obiectivele intre ele. Puteti sa o faceti si voi si sa trageti propriile concluzii. Nu voi scrie aici despre aberari cromatice, calitatea materialelor din care este construit obiectivul, preturi si alte detalii, astea le gasiti peste tot cu o simpla cautare. Voi insista mai mult asupra netezimii imaginilor. Am pierdut o dupa-masa intreaga, am luat notite la fiecare poza si iata concluziile la care am ajuns:
Canon 35mm f/ 2.0 vs Canon 50mm f/ 1.8
- La f/ 2.0 50mm ofera imagine ceva mai clara, dar ambele au performante slabute, 35mm e chiar putin mai neted in centru, 50mm ofera o imagine mult mai clara la colturi insa. La aceasta deschidere 50mm este superior, per ansamblu;
- La f/ 2.8 situatia se mentine, calitatea la centrul imaginii e asemanatoare in timp ce la colturi 50mm este evident mai neted;
- La f/ 4.0 la centru si intre centru si colturi sunt aproximativ la fel, 35mm ofera o imagine putin mai clara, insa diferenta nu este evidenta, in timp ce la colturi 50mm e evident mai bun;
- La f/ 5.6 avem aceeasi situatie ca la 4.0, cu o imagine mult mai clara la colturi in cazul pozelor facute cu 50mm;
- La f/ 8.0 situatia se mentine cam la fel, desi 35mm ofera o imagine mai neteda la centru, diferenta e foarte greu sesizabila, pe o scara de la 1 la 100, daca ar fi sa dau 100 pentru claritatea imaginii la centru (in cazul 35mm), atunci 50mm ar lua 98 sau 99, deci diferenta foarte mica. In schimb la colturi 50mm este evident mai bun;
- La f/ 11, pozele facut cu 35mm devin evident mai netede la centru, insa la colturi 50mm ramane superior;
- La f/16 castiga 35mm in toate privintele, mai neted la centru si cam aceeasi calitate a imaginii la colturi;
In concluzie, cele doua obiective au atat puncte forte cat si punte slabe, Canon 35mm 2.0 e ceva mai neted la centru insa 50mm 1.8 este mai neted la colturi, in timp ce cu diafragma inchisa 35mm devine mai neted. As adauga ca 35mm este construit ceva mai bine, este putin mai robust, insa este si mult mai scump (costa cam triplu). Daca as fi stiut toate astea acum un an, sigur imi luam un 50mm 1.8. Merita diferenta de pret doar daca pentru voi este importanta acea lungime focala. Iata o poza pe care am facut-o cu obiectivul meu Canon 35mm 2.0 pe un aparat Canon 1000D: http://www.flickr.com/photos/12273918@N04/6493645393 . Poza nu are corectii, e asa cum a iesit.
Canon 35mm f/ 2.0 vs Canon 50mm f/ 1.4
Canon 50mm f/ 1.4 bate 35mm cam la toate capitolele cand e vorba de netezimea imaginilor. La centru ambele au cam aceeasi calitate, insa 50mm e mai neted la colturi. Doar la f/16.0 35mm mi s-a parut chiar putin mai neted. In rest, daca consideram ca 50mm 1.4 este un obiectiv mai luminos si ca ambele au acelasi pret, alegerea e evidenta. Asta doar daca nu cumva vi se pare ca are o lungime focala prea lunga pe un crop de 1.6.
Canon 85mm f/ 1.8 USM cu 50mm f/ 1.8
Le-am comparat si pe astea doua de curiozitate. Intre f/ 1.8 si 5.6 85mm ofera o imagine mai buna, per ansamblu. Situatia se echilibreaza de la f/ 8.0 unde ambele produc imagini de o netezime asemanatoare.
Canon 85mm f/ 1.8 USM vs. 50mm f/ 1.4 USM
Comparand obiectivul de 85mm cu cel de 50mm f/1.4 USM, la f/2.0 am constatat ca 50mm ofera o imagine mai clara la centru, dar la colturi 85mm e mai neted. La f/ 4.0 50mm este per ansamblu ceva mai bun si situatia se mentine cu cat inchidem mai mult diafragma, desi diferenta este absolut minima. Per total, as conclude ca practic diferentele (in ceea ce priveste netezimea imaginii) este minima intre aceste doua obiective, sunt aproape identice. Costa cam la fel, 50mm are un mic avantaj fiind putin mai luminos, dar nu mi se pare o diferenta semnificativa. Cred ca singurul criteriu pentru a alege intre aceste doua este legat de ceea ce vreti sa fotografati.
In concluzie, dintre obiectivele comparate Canon 50mm f/ 1.4USM s-a dovedid a fi cel mai neted. Pe urma 85m f/1.8 urmat foarte de aproape de 35mm 2.0 (intre cele doua insa diferenta de distanta focala este abisala). 50mm f/ 1.8 pare a fi cel mai putin neted, insa costa o treime in comparatie cu celelalte 3, care au un pret asemanator, deci cu siguranta isi merita banii. Daca ar fi sa imi iau acum un obiectiv fix, cu siguranta as alege Canon 50mm f/1.4 USM. Insa fiecare dintre noi are un raport personal cu fotografia si trebuie sa aleaga obiectivul in functie de propriile obiceiuri si exigente. Sper ca aceasta comparatie v-a fost de folos.
Frumoasă ţară avem, păcat că e locuită de… cocălari pe de o parte şi de vânătorii de cocălari pe de alta. Uitându-mă la statistici, am observat că marea majoritate a vizitatorilor de pe google ajung pe site-ul meu datorită unui articol pe care l-am scris mai demult. Deci da, cocălarii vinde!
Mă întreb oare de ce a prins aşa de bine acest fenomen la noi? Tot mă gândesc şi cred că ceva îmi scapă. Nu doar ţiganii sunt cocălari ci şi foarte mulţi tineri care aparent nu ar fi trebuit să fie contaminaţi de acel mod de a gândi şi de a fi.
Probabil răspunsul se află altundeva. Ori e ceva genetic ori e un comportament adânc înrădăcinat în mintea românului. În lumea civilizată, a avea pe piept sigla Nike nu e ceva cool. Dimpotrivă, e naşpa. E ok doar când faci sport. Nike, Adidas, Puma nu sunt brand-uri de top, sunt doar nişte branduri americane care n-au nici o treaba cu moda şi care fac articole pentru sportivi cu un raport preţ calitate decent. Atât. Adevăratele mărci care fac haine de bună calitate nu îşi etalează logourile. Şi probabil cocălărimea nu a auzit de ele. Normal, ei nu au gusturi când e vorba de haine, sunt atraşi de logo ca un peşte de momeală. Cum văd ceva de sclipeşte sar pe el.
Acest fenomen e specific persoanelor şi naţiilor cu carenţe educative. De exemplu, negrii săraci din SUA. Ţi totuşi, mă tem ca viitorul României e în mâinile lor, a cocalarilor. Şi mai ales, în loc să se contrasteze acest fenomen, este încurajat de mass media. Pentru că vinde.
Se tot vorbește despre obezitate, despre oamenii grași. Vorbeam cu un prieten din România și îi spuneam de obiceiurile italienilor. Cam toți prietenii pe care îi am la un moment dat fac dietă. Și da, vorbesc de bărbați. Și el se lăuda cu burtica lui simpatica și râdea de italieni. Că deh, noi românii așa suntem, ne lăudăm cu defectele noastre. Așa ne învață la țară, că e bine să fim umflați.
Să nu vă imaginați că italienii se lasă până le dă burta peste pantaloni. Când simt că au pus pe ei câteva kile, se bagă la dietă. Și nu căcaturi cum aud des în România: supă de varză o săptămână sau alte „diete” sinucigașe. Nu! Mișcare (alergat, plimbare, mers cu bicicleta etc.), apă în loc de bere și alte mici corecții alimentare. Oricum, italienii au o dietă sănătoasă, față de ce mănâncă românii în mod normal. De fapt, românii încă cred că italienii îs „macaronari”, bagă numai pizza sau eventual lasagne. Nu dragilor, ei „bagă” salate la amiază. În drum spre România, mai demult, am mers cu o firmă din asta de transport. Și ne-am oprit să halim. Românii toți băgau șnițel și cartofi pai că era doar 6euro cu coca cola sau bere inclus. Eu mi-am luat o salată, că nu simțeam nevoia să mă umplu, având în vedere că dospeam în mașină de 12h. Au râs de mine. Au zis că o să rumeg ca o vacă. Că ei n-ar mânca „iarbă” nici să-i omori. Unul era grăsuț, celălalt slab, om de la țară ce bagă și muncă fizică. Ideea e alta. Am vrut să subliniez mentalitatea românului. Până și tata (care e obez) mânca de zor cartofi prăjiți cu carne prăjită în ulei și o bere. I-am făcut observație, i-am zis că nu e bine ce face, că o să moară înainte de vreme, că ar trebui să renunțe la prăjit și să nu mai bea alcoolice zilnic. Mi-a zis răspicat că ce mănâncă el nu e gras deloc, ba dimpotrivă. Și că berea face bine. Și că are burtă pentru că el e… om.
Urăsc oamenii grași. Consider că sunt o rușine pentru specia umană. Exclud pe toți cei care suferă de boli și îmi pare sincer rău pentru ei. Vorbesc de boli adevărate, nu inventate cum ar fi:
metabolismul lent (adică fast food și lene);
factori genetici (adică dacă mă-ta-i proastă și te-a învăzat să te îndopi cu nesimțire tu faci întocmai);
nivelul de viață scăzut (cu banii pentru mâncare proastă îți iei mâncare sănătoasă, fasolea e ieftină și foarte sănătoasă, proteică, și salata e ieftină);
imposibilitatea de a slăbi (parcă văd că bagi dulciuri, paste făinoase și sau alcoolice pe ascuns).
Unii zic (cunosc) că se îngrașă fără să „mănânce nimic” – cunosc o astfel de persoană, vorbesc de maică-mea… nu mănâncă dimineața niciodată! nu mănâncă nici pe la 11… la amiază se îndoapă cu un sandvish cu salam sau mai știu eu ce altă porcărie… mănâncă (o supă unsuroasă să zicem) pe la 17-18. Pe la 21 face de cină, tot ceva unsuros, aproape zilnic prăjit, cu o bere, că merge… desert cât încape, dacă este, sau măcar niște ciocolată. Înainte de culcare, mănâncă, în sfârșit ceva sănătos: un iaurt nedegresat și|sau fructe. Sâmbăta și Duminica e și mai rău, face la fel doar că la amiază bagă felu 1 și felu 2. Bun, cu un regim de genu aș ajunge la 100kile într-un an… și aș putea da bine-mersi vina pe genetică.
Problema cea mai mare e, după părerea mea EDUCAȚIA. Evident, lipsa acesteia. Românii suferă din cauza lipsei de educație alimentară. Familia nu e în stare să o ofere. Societatea nu se bazează pe o tradiție alimentară solidă cum e aici în Italia. Aici toți vorbesc despre asta, să fi gras e o rușine. Și așa și trebuie să fie. Toți grașii care arată ca niște porci în preajma Crăciunului pentru că nu sunt în stare să mănânce doar cât au nevoie dau dovadă de multă nesimțire. Insultă toată specia umană. Poluăm și distrugem planeta pentru a ne hrăni, sute de milioane de oameni suferă de foame, sunt copii care mor de foame și noi nu ne putem controla apetitul. Băgăm la maț în neștire. Ne lăsăm prostiți de hamburgeri ieftini făcuți din carne de vită 100%. Da, e vită 100%, au măcinat animalul întreg, cu tot cu copite și ochi, dar tot vită e, nu?
Nu vreau să jignesc pe nimeni, doar am scris de mama și de tata. Mesajul e altul. Dacă te simți cu musca pe căciulă fă-ți un examen de conștiință. Mănâncă mai puțin. Caută, informează-te, încearcă să înțelegi unde greșești, gândește-te de 2 ori înainte să mănânci la fast food și găsește-ți timp de pentru sport. Și faptul că nu ești în stare e doar o scuză penibilă, fă cât poți, o oră de plimbare sigur ajută mai mult ca o oră pe canapea!
Problema e gravă și subestimată. Ar trebui să se facă o lege care interzice să fi gras. Excludem pe cei cu probleme de sănătate. Grașii trebuie discriminați. Grașii ar trebui să plătească suprapreț pentru trasport, suprapreț pentru fiecare kil în plus la biletul de avion, să plătească la preț întreg toate analizele pentru bolile ce derivă din cauza excesului de haleală, să li se interzică intrarea în fast food, să aibă voie să comande doar meniuri speciale dietetice în restaurante, să fie obligați să plătească impozit pe grăsimea în plus, taxiurile să nu îi ia dacă distanța e mai mică de 5km șamd.
Închei cu o întrebare. Dacă nu excesul de mâncare ci alți factori sunt cauza obezității, cum vă explicați că la Auschwitz erau toți slabi?
Am ales un sinonim pentru titlu, cuvântul coaie sună teribil de rău în limba română. Mă refer la acel mod de a spune „You don’t have the balls”. Adică atunci când pur și simplu nu ai curaj să spui ce crezi. Când nu ai curajul de a lua partea cuiva. Când nu ai curajul de a alege. Când renunți la ceva de frică. Când ți se întâmplă prea des să te întrebi „oare cum ar fi fost dacă…?” Ei bine, aici în Italia e plin de astfel de oameni. Eu îi numesc uneori „fata tati”. Acești indivizi și individe trăiesc cu părinții la 30 ani. Muncesc de când aveau 18 ani, nu studiază pentru că nu le place și pentru că nu vor să se despartă de sânul mamei. Sunt oameni muncitori, de treabă, cu cei 7 ani de acasă. Le convine orice situație. Și când nu le convine, pur și simplu tac. Acceptă aproape orice. Tre să ai grijă însă să nu cumva să-i jignești, că riști să nu-ți mai vorbească niciodată. E mai simplu așa decât să-ți spună în față ce-i deranjează.
Când ești înconjurat de astfel de oameni, se întâmplă din păcate ca mai devreme sau mai târziu să ai nevoie de ajutorul lor. În sensul că trebuie să decidă de ce parte să stea. Ei rămân neutrii ca Elveția. Când ajungi la punctul culminant și fără de ieșire în care trebuie să-ti arăți personalitatea, să reacționezi, să iei o decizie ei rămân inerți. Nu știi dacă te enervează mai tare situația în sine sau persoanele din jurul tău. Nu zic că trebuie mereu să fi drastic, hotărât, impulsiv. Trebuie găsit un echilibru și fiecare reacționează în funcție de caracter, de educație, de circumstanțe. Dar uneori e nevoie să arăți că ai boașe.